Nu trebuia sa fie asa. Nu aici trebuia sa ajung. M-am saturat sa ma uit pe geam, din autobuz si sa nu vreau sa cobor, sa nu vreau sa ma "trezesc", sa ma opresc din visat. Sunt dezamagita de mine, de ce sunt, de ce gandesc. Imi e rusine ca nu pot sa lupt. Ma tarasc.
Vreau sa cred in Dumnezeu. Vreau sa apartin undeva, sa-mi fie frica de ceva superior mie, sa-mi ghidez viata dupa dogme si porunci. Sa ma rog pentru a obtine ceva si sa cred in miracole. Sa am siguranta ca orice as face, e cineva acolo care are grija de mine, sa nu-mi fie rau. Sa cred ca totul e dat de sus, ca mi-e scris sa fie asa. Sa nu fac rau de frica sa nu se intoarca impotriva mea si sa fac bine in ideea ca imi mai construiesc o treapta spre Rai. Sa imi doresc sa ajung in Rai si sa behave pentru a nu ajunge in Iad. Sa cred ca sfarsitul lumii va veni pentru ca Dumnezeu decide asta si nu pentru ca oamenii ucid putin cate putin planeta asta. Dar... nu fac asta... nu pot. Nu pot sa fiu educata sa-mi fie frica de ceva inventat. Nu pot sa cred ca, cu toate ca faptele mele isi au consecintele lor si o explicatie logica, altcineva le decide si le urmareste. Nu pot sa ies din scepticism si sa-mi las viata in mainile "divinitatii".
"Our bodies are prisons for our souls". What is a SOUL? E un omulet mic imbracat in alb? E un fum subtire care se ridica deasupra noastra? Sunt de fapt gandurile si sentimentele noastre? Si daca murim, sufletul o sa continue? Cand iubim...iubim cu mintea, cu inima sau cu sufletul? Cum poti sa ai un suflet bun sau un suflet rau? Care e diferenta? Cine a decis ca avem un SUFLET? Cine a dat o definitie cuvantului? De ce avem nevoie sa credem ca exista magie in noi si ca nu suntem pur si simplu organisme care se nasc si mor? De ce omul a trebuit sa inventeze RAUL si BINELE? Si cine a ales sa nu fim liberi, cine a ales ca imaginatia noastra sa aiba limite? De ce nu putem pur si simplu sa acceptam ca suntem niste "plante" care se nasc, cresc, lupta pentru lumina si apa, si intr-un final mor? Asta e un ciclu natural. Noi nu suntem cu nimic mai speciali.
Vreau sa cred in Dumnezeu. Vreau sa apartin undeva, sa-mi fie frica de ceva superior mie, sa-mi ghidez viata dupa dogme si porunci. Sa ma rog pentru a obtine ceva si sa cred in miracole. Sa am siguranta ca orice as face, e cineva acolo care are grija de mine, sa nu-mi fie rau. Sa cred ca totul e dat de sus, ca mi-e scris sa fie asa. Sa nu fac rau de frica sa nu se intoarca impotriva mea si sa fac bine in ideea ca imi mai construiesc o treapta spre Rai. Sa imi doresc sa ajung in Rai si sa behave pentru a nu ajunge in Iad. Sa cred ca sfarsitul lumii va veni pentru ca Dumnezeu decide asta si nu pentru ca oamenii ucid putin cate putin planeta asta. Dar... nu fac asta... nu pot. Nu pot sa fiu educata sa-mi fie frica de ceva inventat. Nu pot sa cred ca, cu toate ca faptele mele isi au consecintele lor si o explicatie logica, altcineva le decide si le urmareste. Nu pot sa ies din scepticism si sa-mi las viata in mainile "divinitatii".
"Our bodies are prisons for our souls". What is a SOUL? E un omulet mic imbracat in alb? E un fum subtire care se ridica deasupra noastra? Sunt de fapt gandurile si sentimentele noastre? Si daca murim, sufletul o sa continue? Cand iubim...iubim cu mintea, cu inima sau cu sufletul? Cum poti sa ai un suflet bun sau un suflet rau? Care e diferenta? Cine a decis ca avem un SUFLET? Cine a dat o definitie cuvantului? De ce avem nevoie sa credem ca exista magie in noi si ca nu suntem pur si simplu organisme care se nasc si mor? De ce omul a trebuit sa inventeze RAUL si BINELE? Si cine a ales sa nu fim liberi, cine a ales ca imaginatia noastra sa aiba limite? De ce nu putem pur si simplu sa acceptam ca suntem niste "plante" care se nasc, cresc, lupta pentru lumina si apa, si intr-un final mor? Asta e un ciclu natural. Noi nu suntem cu nimic mai speciali.
No comments:
Post a Comment